GLOSAR DE TERMENI

A | B | C | D | E | F | G | H | I | Î | J | L | M | N | O | P | R | S | Ș | T | U | V | Z

 

A

ABACĂ – Placă de piatră plasată deasupra unui capitel, decorată sau nu.
ABATE - Şef al unei abaţii.
ABAŢIE – Mănăstire catolică, specifică doar unora dintre ordinele călugăreşti.
ABSIDĂ – Spaţiu care închide, de obicei, un altar. Are, spre răsărit, un traseu poligonal sau semicircular.
ABSIDIOLĂ – Element de arhitectură similar ca funcţie cu cel al absidei, dar, în raport cu ea, mai mic.
ACOPERIŞ – Componentă a oricărui edificiu ecleziastic, destinat protecţiei împotriva apei pluviale şi zăpezii, înnobilării decorative a monumentului. Realizat din structuri de lemn şi învelitori perisabile ori de ceramică sau metal.
ACROTERĂ – Piedestal asociat cornişei sau vârfului unui fronton.
ADOSAT – Poziţionare prin alipire de construcţii ori elemente de decor faţă de altele, preexistente.
AFRONTAT – Elemente de construcţie ori decor aflate faţă în faţă.
AGHEAZMATAR – Vas pentru apă sfinţită, cu picior independent sau montat în perete.
ALTAR – Masă pentru serviciul divin. Aspectul său concret este diversificat, de la picior, masa propriu-zisă şi mobilarea acesteia. În cazul unor biserici mari, există mai multe a. Care se împart în a. principal şi a. secundare. În Evul Mediu s-au folosit, ca şi mai târziu de altfel, a. fixe şi a. portabile. Pentru serviciul religios catolic, a. se poate monta lângă un perete; în cel ortodox, masa a. trebuie amplasată în mijlocul unui spaţiu, pentru a permite mişcarea circulară a preotului slujitor. A. a fost păstrat de cultul luteran şi eliminat de către cel calvin (evanghelic) şi unitarian. Prin extindere de sens, este cel mai sacru loc al unei biserici. Orientat aproape obligatoriu către răsărit. Planimetric este marcat special, prin umere, arce triumfale, canceli, iconostas. Înzestrat cu o masă de slujbă liturgică şi pastoforii. Accesele sale dinspre biserică sau, după caz, dinspre sacristie ori alt spaţiu al bisericii.
ALTAR PORTATIV – Mobilier înzestrat cu icoane, de dimensiuni restrânse sau rabatabil, folosit în călătorii sau în campanii militare.
AMVON – Amenajare arhitectonică restrânsă, situată de obicei la limita dintre cor şi navă, la oarecare înălţime şi accese prin scări, destinată predicii de la finalul serviciului religios. A rămas singura moştenire medievală din cadrul bisericilor evanghelice şi unitariene.
ANALOGHION – Mobilier suport pentru aşezarea Sfintei Scripturi în timpul slujbelor.
ANCADRAMENT – Delimitare elaborată de gol (uşă, fereastră, nişă), din lemn ori piatră, cu decoruri adaptate la aria artei în care a fost creat.
ANGAJAT – Aranjament al unui element de sprijin, coloană sau stâlp, care sunt parţial incluşi în pânza unei zidării verticale.
ANSAMBLU – Complex de clădiri unite prin funcţie şi destinaţie.
ANTEPEDIUM – Acoperământ al părţii frontale a unui altar.
APAREIAJ – Forma exterioară a unui zid.
ARC – Component structiv, compus din cărămidă sau pietre (în bolţari sau nu), cu extrema superioară semicirculară sau ascuţită, capetele sprijinite pe mase de zidărie, montanţi, pilaştrii, stâlpi ori coloane, destinat accesului printr-un gol (uşă ori fereastră) sau pentru susţinerea unui perete.
ARC TRIUMFAL – Forma structivă şi decorativă a zonei de delimitare dintre nava, de obicei mai largă şi corul, de obicei mai îngust, al unei biserici.
ARCADĂ – Succesiune de arce susţinute de coloane sau stâlpi.
ARCATURĂ – Succesiune de arce oarbe utilizate pentru decorul unui parament.
ARHEOLOGIE CREŞTINĂ – Disciplină a arheologiei generale care are ca obiect studiul activ şi contemplativ al edificiilor de cult şi anexelor lor, necropolelor şi inventarului specific aparţinător comunităţilor creştine de la întemeierea lor până astăzi. Foarte puţin dezvoltată în România sau nerecunoscută ca atare în plan profesional.
ARHEOLOGIE DE PARAMENT – Compartiment al investigării încărcării pereţilor unui edificiu, prin secţionarea sistematică şi controlată a depunerilor şi intervenţiilor istorice pe acelaşi pereţi. Identifică etape şi tehnici de construcţie şi reparaţie, umpleri sau deschideri de goluri, decoruri succesive, dezastre sau însemnări grafitate. Meserie exersată în egală de arhitecţi, arheologi ori istorici de artă, fără să existe formulate exigenţe profesionale la nivel naţional.
ARHIEPISCOPIE – Instituţie ecleziastică superioară, care are în subordine mai multe episcopii.
ARHITECTURĂ RELIGIOASĂ – Ansamblu de tehnici şi modalităţi de construcţie adaptat deservirii funcţionalizării spaţiului liturgic. Se clasifică, în principal într-o a. r. definită de materialul de confecţie (lemn, cărămidă, piatră), apoi în alta definitivă stilistic: romanică, gotică, renascentistă, bizantină.
ARHIVOLTĂ – Parte de zidărie din interiorul unui arc.
ARHONDARIC – Spaţiu al unei mănăstiri ortodoxe pentru găzduirea oaspeţilor şi pelerinilor.
ARIPĂ – Parte laterală a unei clădiri.
ARHIDIACON – Persoană din ierarhia ecleziastică catolică, echivalentă unui protopop, responsabil pentru preoţii dintr-un arhidiaconat, suprapus unui comitat sau district. După secolul al XIII-lea îl descoperim mai ales în preajma curţilor episcopale, în capitluri.
ARHIDIACONAT – Diviziune a unei episcopii sau dieceze catolice. Iniţial au fost egal cu delimitarea unui comitat, apoi s-au înmulţit în funcţie de progresul reţelei bisericilor parohiale.
ATRIU – Spaţiu acoperit dar deschis, de la intrarea unei biserici importante.
AUGUSTINIENI – Ordini de călugări catolici.
AXĂ – Linia mediană imaginară care străbate compartimentele principale ale bisericii. Orientarea ei cardinală exactă dă preţioase indicii asupra hramului necunoscut altfel, perioada de iniţiere a şantierului de construcţie.
sus

B

BAIE – Amenajare prezentă consecvent în toate mănăstirile catolice, destinată îmbăierii călugărilor. Sistemele de baie se recunosc îndeosebi prin separaţia încăperilor şi utilizarea sistemelor de încălzire prin podea.
BALDACHIN – Acoperământ liber sau ataşat unui perete, sprijinit ori nu de picioare. În biserică folosit pentru a proteja goluri de tabernacol, agheasmatare, statui.
BALUSTRADĂ – Delimitare scundă a unor terase, scări sau balcoane, sprijinită pe baluştri.
BALUSTRU – Mic stâlp profilat susţinător al balustradei.
BAPTISTERIU – Construcţie independentă ori componentă a bisericii, de obicei de plan central, special destinată botezului maturilor. Specifice pentru bisericile timpurii sau din locuri cu mulţi necreştini.
BAROC – Stil arhitectonic şi artistic al secolului al XVIII-lea, care a acţionat incisiv asupra moştenirii medievale, nu neapărat din nevoi practice, cât mai mult în virtutea modei vremurilor.
BASORELIEF – Sculptură realizată în relief puţin adânc.
BAZILICĂ – Tip de biserică compartimentată pe axa est-vest, în nave despărţite de perechi de stâlpi sau coloane.
BAZILITANI – Nume sub care sunt recunoscuţi, în Occident, călugării ortodocşi. Originea numelui provine de la Sf. Vasile cel Mare, de la care provin acte de reglementare care stau la baza organizării monastice dominante în Europa Orientală.
BEGHINE - Corporaţii religioase ale femeilor necăsătorite ori văduve, funcţionând după reguli asemănătoare celor monastice.
BENEDICTINI – Cel mai vechi ordin călugăresc occidental, clar structurat şi guvernat de reguli călăuzitoare. Cele mai vechi mănăstiri au apărut în România de astăzi din secolul al XI-lea.
BESTIAR – Totalitatea animalelor care s-au utilizat pentru decorul unor biserici.
BISERICĂ – Edificiu pentru cultul creştin. Dacă, din punct de vedere arhitectonic, a cunoscut o bogăţie de forme şi decoraţii, din punct de vedere al organizării bisericeşti are categorisiri aparte. B. catedrală a fost doar aceea în care îşi afla rezidenţa un episcop. B. parohială este principala biserică rurală sau urbană, cu toate drepturile de jurisdicţie ecleziastică. În literatura română, b. de curte a primit conotaţii speciale, care se legau doar de poziţia sa topografică. În fond, este un substitut al capelei sau paraclisului.
BISERICĂ ARHEOLOGICĂ – Edificiu religios identificat şi relevat prin mijloace de excavare ştiinţifică.
BISERICĂ DISPĂRUTĂ – Monument religios care nu mai deţine decât urme indirecte (atestări documentare, fragmente arhitectonice mobile) sau ale cărui componente sunt în grade diferite ascunse ori suprapuse de o arhitectură nouă.
BIZANTIN – Stil arhitectonic şi decorativ care conţine mai multe subdivizări cronologice, tinzând să reflecte specificul serviciului religios din aria de cult ortodox.
BOLNIŢĂ – Clădire cu rost de spital sau infirmerie în mănăstirile din Moldova şi Ţara Românească.
BOLTĂ – Sistem de construcţie pentru acoperit încăperi, care utilizează arce şi segmente de cilindrii sau sfere.
BOLŢAR – Element de compunere a unei bolţi sau ar de boltă, cu profil în trunchi de piramidă, dar cu bazele adaptate contururilor arcelor de cerc.
BRÂU – Element decorativ, reliefat, amplasat pe parament.
BUCĂTĂRIE – Spaţiu periferic, amplasat în vecinătatea trapezelor sau refectoriilor, pentru prepararea hranei călugărilor şi pelerinilor.
sus

C

CAFAS – Balcon de pronaos în biserici ortodoxe.
CAIET DE MODELE – Instrument de orientare în aplicarea unor programe decorative, aflat în posesia meşterilor.
CALENDAR LITURGIC – Derulare anuală a programului creştin de slujbe, sărbători şi posturi. Există diferenţe între c. l. catolic şi cel ortodox.
CALOTĂ – Acoperământ de clădire a cărei secţiune este un semicerc.
CAMPANILĂ – Termen alternativ pentru clopotniţă.
CANCEL – Delimitare din lemn sau material rezistent, care delimitează accesul credincioşilor în spaţiul liturgic rezervat exclusiv clerului.
CANDELABRU – Suport pentru instrument de iluminat. Iniţial bazat doar pe candele, apoi şi pe lumânări.
CANDELĂ – Instrument de iluminat care are la bază un recipient în formă de pâlnie, de obicei din sticlă, montat pe un inel înfipt într-un suport. Este alimentată cu ulei şi dă lumină printr-o feştilă aprinsă.
CANONIZARE – Trecerea unui personaj în rândul sfinţilor.
CAPELAN – Slujbaş religios responsabil peste funcţionarea unei capele. CAPELĂ – Edificiu construit independent sau în economia unei biserici mai mari, înzestrat cu un altar şi slujitori aparte. Din punct de vedere al organizării ecleziastice este o biserică fără drepturi depline, exersând doar unele dintre funcţiile aceleia (rugăciuni, spaţiu funerar etc.)
CAPITEL – Parte arhitectonică decorată, componentă terminală, în partea superioară, a unei coloane.
CAPITLU – Colegiu clerical, ataşat unei episcopii.
CAPUCINI – Ordin călugăresc întemeiat în prima jumătate a secolului al XVI-lea, desprinşi din franciscanii observanţi.
CARDINAL – Ierarh al bisericii catolice, cu rang superior arhiepiscopului. Titlul s-a acordat pentru persoane ecleziastice, nu pe dieceze.
CARMELIŢI – Ordin călugăresc ai căror singură mănăstire medievală a funcţionat la Oradea.
CARTUZIENI – Ordin călugăresc desprins din benedictini, cu reguli foarte aspre. Rar pe teritoriul României.
CAREU – Pătratul de sub unitatea de boltă care era comun navei cu axa est-vest şi transeptului cu axa nord-sud.
CASĂ EGUMENEASCĂ – Locuinţa egumenului.
CASĂ PAROHIALĂ – Locuinţa preotului. În special în mediul urban, a devenit un spaţiu reprezentativ, decorat comparabil cu casele nobiliare ori ale patricienilor.
CATACOMBĂ – Spaţiu subteran, relativ amplu, destinat ascunderii mormintelor creştine. Rare în spaţiul nostru, au fost uneori asimilate cu criptele sau capelele subterane.
CATAPETEAZMĂ – Delimitarea de lemn sau zid, plină de icoane şi străpunsă de dou-trei uşi, care protejează altarul unei biserici ortodoxe. Alt termen, iconostas.
CATEDRALĂ – Biserică de reşedinţă episcopală sau al unei instituţii superioare lui.
CATEDRĂ – Jilţ destinat aşezării ierarhului.
CAVETĂ – Mulură cu profil concav, în sfert de cerc.
CĂRĂMIDĂ – Modul ceramic pentru construcţii ecleziastice.
CĂRŢI LITURGICE – Volume care conţin literatura religioasă indispensabilă oficierii cultului. De procurarea lor era responsabil episcopul diecezan.
CERAMICĂ DECORATIVĂ – Piese cu format circular s-au rectangular care, prin coloritul natural sau obţinut prin smălţuire, era amplasate pe faţade.
CERŞETORI – Călugări aparţinând ordinelor întemeiate îndeosebi în secolul al XIII-lea care se întreţineau doar din donaţii, nu pe averi imobiliare. Alt nume, mendicaţi.
CHEIE DE BOLTĂ – Piatră, adesea decorată, care adună încrucişările de arce sau bolţi.
CHILIE – Încăpere pentru folosinţa unui călugăr dintr-o mănăstire.
CHIRPIC – Material cu care se realizează pereţii unor biserici în care materialul mai solid lipseşte.
CHIVOT – Cutie metalică, decorată, destinată păstrării pâinii sfinţite.
CIBORIU – Vas liturgic pentru păstrarea Euharistiei după liturghie.
CIMITIR – Spaţiu sacru, ataşat cel mai des bisericii, în care sunt înhumaţi membrii parohiei, cei care solicită sau plătesc în mod special, creştinii călători decedaţi întâmplător. Protejat mereu de un gard, pentru a-l feri de profanatori sau de animale.
CIRCARIA – Provincie ecleziastică a ordinului premontrens.
CISTERCIENI – Ordin călugăresc desprins din benedictini, întemeiat la sfârşitul secolului al XI-lea. Sunt caracterizaţi prin austeritate sporită, izolare, promovarea timpurie a artei gotice.
CÂRJĂ – Baston cu însemne speciale purtat de ierarhi sau stareţi.
CLARISE – Călugăriţe aparţinătoare ordinului franciscan.
CLAUSTRU – Denumire folosită pentru un complex monastic închis, care se delimitează prin clădiri de cult, alte spaţii funcţionale şi utilitare sau pasaje acoperite, la interior cu o curte, fântână şi grădină.
CLISIARNIŢĂ – Construcţie mănăstirească ortodoxă, integrată sau separată, cu scopul de a păstra tezaurul, vasele liturgice neaflate în uz curent, privilegiile.
CLOPOT – Instrument de avertizare sonoră, turnat în bronz, compus din bavură, corp, calotă, urechi sau coroană de prindere şi limbă. Natura aliajului determină calitatea rezonanţei sonore. Înzestrat cu inscripţii ori decoraţii care îl transformă în preţioasă mărturie artistică şi de meşteşug. Au putut fi c. funerare, orare, de procesiune. Nu toate c. au avut utilitate ecleziastică. Unele dintre ele au servit, în oraşele medievale, la marcarea orelor sau pentru semnale avertizoare de reuniuni sau evenimente periculoase.
CLOPOTNIŢĂ – Loc special, de obicei mai înalt, care este destinat montării clopotelor şi înlesnirii difuzării sunetelor lor. Adesea au avut rol mai complex, adăpostind şi alte funcţii (locuinţe pentru preoţi, depozite etc.).
COLATERALĂ – Navă alăturată celei principale a unei biserici.
COLOANĂ – Structură arhitectonică verticală, definită de un fus, având la extremităţi o bază şi un capitel.
COLONETĂ – Element arhitectonic identic ca formă cu coloana, dar mai mic.
COMANDITAR – Persoană avută care dispune construcţia şi execuţia unei biserici. Alţi termeni, ctitor, patron.
CONC – Absidă semicirculară acoperită de o boltă emisferică.
CONFESIONAL – Spaţiu interior bisericii catolice destinat împărtăşirii păcatelor.
CONSACRARE – Sfinţirea unei biserici de către un ierarh.
CONSOLĂ – Element arhitectonic, adesea decorat, pentru sprijinul unei structuri sau element ieşit în afara paramentului.
CONTRACTA, vezi NATIO.
CONTRAFORT – Zidărie exterioară şi perpendiculară pe un parament, amplasată în punctul de descărcare ale bolţilor, colţurilor sau arcului de triumf, pentru suplimentara lor susţinere. Realizat prin retrageri simple sau arce butante.
CONVENT – Colegiu clerical ataşat unei mănăstiri.
CONVENTUALI – Partea a ordinului franciscanilor, mai puţin riguroşi.
COR – Componentă a unei biserici catolice, din jurul altarului principal, în care se instalează comunitatea monahală care are îndatoriri corale.
CORNIŞĂ – Element de arhitectură instalat orizontal la extrema superioară a unei zidării, înzestrat cu elemente decorative.
CRIPTĂ – Spaţiu funerar extins amplasat sub podelele unei biserici.
CRISMATORIU – Vas pentru păstrarea uleiului sfinţit.
CRISTELNIŢĂ – Vas destinat botezului, confecţionat din piatră sau metal.
CRUCE – Figură geometrică particulară folosită frecvent în biserica creştină. La edificiile ecleziastice forma crucii este împrumutată în planimetrie. Pe pereţi apar adesea c. de consacrare. Se folosesc frecvent pentru marcarea tuturor obiectelor sau veşmintelor liturgice şi ca însemne funerare. Cele mai frecvente tipuri sunt c. latină, cu montantul vertical mai lung; c. greacă, cu braţe egale. Mai sunt de menţionat c. Sf. Andrei, în forma unui „X”, c. în T, egipteană sau a Sf. Anton, c. dublă, sau cardinală, c. malteză, a Sf. Ioan, cu braţe egale terminate în coadă de rândunică, c. rusească, cu trei braţe orizontale, din care cel de jos oblic şi multe altele.
CTITOR – Întemeietor de biserică sau mănăstire. Poate fi individual sau colectiv (familie, clan, comunitate urbană sau rurală).
CTITORIE – Lăcaş finanţat şi construit de un ctitor.
CUHNIE – Bucătărie.
CUPOLĂ – Sistem de acoperire realizat prin combinaţii de emisfere sau semicilindrii.
sus

D

DEAMBULATORIU – Pasaj care înconjoară apsida unei biserici.
DECAPARE – Operaţiune care presupune înlăturarea unor tencuieli sau zugrăveni mai noi, pentru relevarea straturilor inferioare.
DEMANTELARE – Demolare sistematică a unei construcţii.
DIACON – Slujbaş bisericesc inferior preotului.
DIACONICON – Spaţiu al pastoforiilor altarului, destinat păstrării vesmintelor preoţeşti.
DIECEZĂ – Teritoriu al geografiei ecleziastice, administrat de un episcop.
DOM – Biserică monumentală, nu neapărat episcopală.
DOMINICANI – Ordin călugăresc mendicant, întemeiat la începutul secolului al XIII-lea. Remarcat prin prozelitism înspre necredincioşi dar şi ortodocşi sau eretici.
DONATOR – Individ care oferă bisericii sume de bani ori lucrări de artă destinate ornatelor bisericii.
DORMITOR – Loc de odihnă al călugărilor, novicilor, pelerinilor ori oaspeţilor.
sus

E

EPISCOPIE – Dieceză condusă de către un episcop.
EREMIT – Călugăr singuratic.
ERMINIE – Carte de pictură bisericească. Mai mult decât una de modele, a fost un îndreptar pentru utilizarea şi repartizarea unor scene sau sfinţi, pentru reguli iconografice de aplicat în redarea relativ unitară a subiecţilor.
EXONARTEX – Spaţiu specific bisericii ortodoxe care precede uneori pronaosul, denumit şi nartex.
sus

F

FAŢADĂ – Componenta frontală a unei biserici, de obicei cea vestică, elaborată şi ornată.
FERESTRE – Deschideri cu forme diverse ajutând luminarea naturală a spaţiului interior.
FERULĂ – Spaţiu care anticipează navele bisericilor catolice.
FESTON – Motiv decorativ compus din semicercuri unite.
FIALĂ – Element decorativ cu forme ascuţite, amplasat la extremitatea unor stâlpi, contraforturi ori alte elemente verticale. Alt termen, pinaclu.
FILACTERĂ – Sul de pergament ţinut în mâini de diferite personaje pictate ori sculptate, pe care figurează inscripţii reale ori imitate.
FIRIDĂ – Nişă din grosimea peretelui.
FÂNTÂNĂ – Accesoriu nelipsit din nici un claustru mănăstiresc, cu destinaţii clare de procurarea apei pentru hrană, spălat liturgic ori curent, grădinărit etc. În funcţie de amplasament, va deţine şi zestre artistică la ghizduri şi sistemul de ridicare a apei.
FLABELĂ – Evantai liturgic în biserici catolice.
FLEŞĂ – Vârful unui turn sau terminaţia unui fleuron.
FLEURON – Ornamentaţie terminală, ascuţită, cu elemente florale.
FRANCISCANI – Ordin călugăresc mendicant întemeiat la începutul secolului al XIII-lea. Din secolul al XIV-lea divizaţi în f. conventuali şi f. observanţi, după rigoarea pe care alegeau să o practice. Remarcat prin prozelitism înspre necredincioşi dar şi ortodocşi sau eretici. Alt nume, minoriţi.
FRESCĂ – Tehnică de pictură parietală, cu aplicarea de pigmenţi de culoare peste un suport umed. Prin extindere, decoraţie picturală a unei biserici, realizate în tehnică similară.
FRONTISPICIU – Partea superioară a faţadei unei clădiri.
FRONTON – Faţadă încadrată de un acoperiş în două ape.
FRUNTAR, vezi ANTEPEDIUM.
FUNDAŢIE – Termen care desemnează juridic o întemeiere de instituţie monastică, cu garanţii pentru supravieţuire după dispariţia întemeietorilor. A fost concepută în vremea împăratului Iustinian I (sec. VI) şi prevedea, în principiu, donaţia de bunuri materiale decente şi suficiente şi obligativitatea unui număr minim de trei călugări.
sus

G

GEMINAT – Caracter dublu asociat al unor elemente arhitectonice sau decorative.
GIROVAGI – Călugări vagabonzi, nelegaţi de o instituţie monastică. Alt termen, vagabonzi.
GISANT – Statuie conturată pe lespedea superioară un unui mormânt.
GOTIC – Stil arhitectonic şi artistic prezent cu perioadele sale clasice, ale stilului central-european, goticului internaţional şi târziu.
GRAFITE – Desene, inscripţii şi însemne practicate pe suprafaţa frescelor sau a blocurilor de piatră din bisericile medievale, de către persoane din afara cercurilor artistice.
GRĂDINĂ – Teren special amenajat pentru legume, plante medicinale, aromatice şi flori, deservind mănăstirile. Un loc anume era ocupat de curtea claustrului.
GROPNIŢĂ – Loc anume desemnat pentru înhumări de ctitori, situat de obicei între naosul şi pronaosul unei biserici ortodoxe.
sus

H

HALĂ – Biserică a căreia navă centrală are acelaşi regim de înălţime ca şi navele colaterale.
HIPOCAUST – Sistem de încălzire cu aer cald, prin podele sau pereţi, cu cameră de ardere exterioară spaţiului încălzit.
HRAM – Titlu purtat de o biserică, prin dedicarea sa unei sărbători religioase ori unui/unor sfinţi.
HRISMATORIU – Vas liturgic pentru ţinerea uleiului sfânt.
sus

I

ICOANĂ – Imagini cu subiect religios, acceptate de către instituţia biserică şi sfinţite. Realizarea tehnică este diversă, pe mai multe tipuri de suporturi. Cele mai cunoscute sunt i. de hram, dedicate patronilor religioşi ai bisericilor, apoi altele dedicate Mântuitorului, Maicii Domnului, sfinţilor.
ICONOGRAFIE – Set de simboluri şi reprezentări pe care se bazează arta religioasă.
ICONOSTAS – Perete care desparte nava de altar, plin cu icoane şi străpuns de o uşă principală (împărătească) şi două laterale (diaconiceşti).
IERARH – Superior al cinului preoţesc, de la episcop în sus.
IERAHIE – Piramida slujbaşilor bisericii.
INCUNABUL – Carte tipărită de la invenţia tiparului de către Guttenberg, până la anul 1500, inclusiv.
INTRADOS – Partea interioară a unui arc sau bolţi.
INVENTAR FUNERAR – Elemente care însoţesc marcarea de suprafaţă (cruci şi pietre funerare, lespezi, sarcofage), groapa de săpare şi umplere, forma sicriului (materiale, învelitori, încuietori, inscripţii) şi inventarul propriu-zis al defunctului (accesorii vestimentare, podoabe, monede funerare, inventar de rang – coroane, diademe, cârje, inele sigilare, cărţi, arme, piese legate de practici necreştine).
IOANIŢI – Ordin militar şi călugăresc dedicat îndeosebi administrării spitalelor şi răscumpărării captivilor creştini din mâinile necredincioşilor.
ISIHASM – Mişcare de reformă teologică, bazat pe mistică, în defavoarea componenţei raţionale a credinţei ortodoxe. Cu influenţe directe în pictură. >
sus

Î

ÎNSEMNE FUNERARE – Totalitatea modalităţilor prin care sunt marcate locurile mormintelor dintr-o biserică sau din jurul ei: cruci şi pietre, lespezi, cavouri, sarcofage, inscripţii, monumente etc.

sus

J

JUBE – Construcţie care desparte prin balustrade, arce şi galerie, nava de altar. Alt termen, letner.
sus

L

LACRIMAR – Streaşină specială, profilată în piatră, destinată mai ales terminaţiei treptelor contraforturilor.
ANTERNON – Turnuleţ care încununează o cupolă sau o coamă de acoperiş de biserică.
LAPICID – Pietrar.
LAPIDAR – Colecţie de pietre profilate aparţinătoare odinioară unor edificii, inventarului liturgic, mormintelor sau obiecte uzuale (pietre de moară, mojare, greutăţi de ceas etc.), ordonată şi clasată muzeistic.
LAVARIUM – Loc de spălat, mai ales ritual.
LEMN – Material de construcţie nelipsit din arhitectura religioasă. Fără să aibă obligatorie întâietate cronologică, lemnul a servit mereu construcţiilor modeste, comandate fie de către ctitori singulari ori colectivi, iar la cele pretenţioase a fost auxiliar al zidăriilor de piatră, şarpantele acoperişurilor şi învelitori (şindrilă, draniţe). Mobilierul interior a fost predominant din acelaşi material.
LESENĂ – Element arhitectonic asemănător unui pilastru adosat, care străbate verticalitatea faţadelor.
LESPEDE FUNERARĂ – Însemn decorativ asociat unui mormânt din interiorul ori din preajma unei biserici. Compoziţie de artă ori cu mesaje epigrafice de mare valoare istorică.
LETNER, vezi JUBE.
LINTEL – Bloc de piatră sau grindă le lemn care încadrează golul unei uşi în partea sa superioară.
LISTEL – Bandă plată intercalată în profilatura unui ancadrament.
LITURGHIE – Termen pentru desemnarea principalei slujbe religioase.
LUNETĂ – Spaţiu cuprins între lintel şi arcul de boltă.
sus

M

MAGISTRU DE LUCRARE – Meşter numit sau angajat pentru a realiza construcţia unei biserici, iniţiator al programului de construcţie şi coordonator al şantierului.
MARTIRICON – Spaţiu special creat peste mormintele martirilor bisericii timpurii.
MASĂ A ALTARULUI – Mobilier principal al altarului care înlesneşte operaţiunile de derulare a liturghiei.
MĂNĂSTIRE – Complex arhitectonic dominat de o biserică şi populat cu călugări.
MENDICANŢI, vezi CERŞETORI. MENOU – Baghetă care compartimentează suprafaţa unei ferestre.
MINORIŢI, vezi FRANCISCANI.
MODENATURĂ – Denumire generică dată decoraţiei profilurilor decorate.
MONASTERIOLOGIE – Subdisciplină a istoriei ecleziastice care se ocupă cu studiul devenirii şi funcţionării mănăstirilor.
MONSTRAŢĂ – Vas ornamentat pentru înfăţişarea Euharistiei în timpul liturghiei.
MONTANT – Lateralele verticale ale unui ancadrament de uşă.
MOZAIC – Decor de paviment sau parament, realizat din mici componente colorate care compun panouri.
MULURĂ – Decor arhitectonic care se compune dintr-o succesiune de elemente care dau profile personalizate.
sus

N

NAOS – Nava bisericii, în terminologia cultului ortodox.
NARTEX – Spaţiu care precede intrarea în nava principală a bisericii.
NATIO – Denumire folosită de către dominicani pentru delimitarea unei provincii ecleziastice. Alt termen, contracta.
NAVĂ – Partea centrală a bisericii, de la intrare, la cor sau altar.
NECROPOLĂ – Ansamblul rezultat din concentrarea deliberată a mormintelor. Nu a fost asociată neapărat de un lăcaş ecleziastic. Doar prezenţa bisericii îi conferă sacralitatea incontestabilă. În dreptul unei biserici n. se divide cu mormintele într-un compartiment de interior şi altul de exterior, supuse ambele la reguli generale şi obiceiuri locale.
NERVURĂ – Elemente evidenţiate de compunere ale arcelor care susţin o boltă. Alt termen, ogivă.
NIŞĂ – Adâncire deliberată şi uneori decorată în grosimea peretelui.
NIŞĂ DE ALTAR – Scobitură realizată în piciorul sau masa propriu-zisă a altarului, în care se depun moaşte.
sus

O

OCNIŢĂ – Firidă de mici dimensiuni, aşezată în frize sub nivelul cornişei acoperişului, cu scop decorativ.
OCULUS – Fereastră cu traseu circular.
OBSERVANŢI – Parte a ordinului călugăresc al franciscanilor, cu reguli mai drastice.
OGIVĂ – Element din compunerea arcului de boltă, cu o parte proeminentă şi vizibilă, alta îngropată în pânza de boltă.
ORATORIU – Capelă privată de dimensiuni mici.
ORDIN CĂLUGĂRESC – Congregaţie oficializată de călugări care se conduc după aceleaşi reguli generale de viaţă.
OSUAR – Loc special destinat concentrării osemintelor exhumate ocazional ori deliberat dintr-un cimitir din vecinătatea unei biserici. Poate fi concentrat în jurul unei capele funerare, într-o încăpere alipită bisericii ori poate numai unui spaţiu mai larg, de tip cavou. De regulă adună doar oasele craniilor şi membrelor.
sus

P

PALAT – Clădire impresionantă, de obicei etajată, destinată locuirii şi reprezentării sociale a şefului unei mănăstiri.
PALEOCREŞTIN – Creştin primitiv, din perioada primelor secole de răspândire a credinţei.
PARACLIS – Mică biserică cu destinaţii restrânse, echivalentă ortodoxă a capelei.
PARAMENT – Suprafaţa zidurilor verticale ale unui edificiu de cult.
PARDOSEALĂ – Amenajare special destinată interiorului unei clădiri liturgice. Oscilează de la forme foarte simple (pământ bătut), până la formule complicate, costisitoare şi cu mesaje artistice (mozaic).
PAROH – Preot aflat în fruntea unei parohii.
PAROHIE – Teritoriu care formează primul nucleu al geografiei ecleziastice, având în frunte un preot paroh, alţi preoţi sau dieci, capabil să administreze principalele sacramente (liturghii, spovedanii, canoane şi iertări de păcate minore, botez, cununii, înhumări).
PASTOFORII – Nişe sau încăperi aparte dezvoltate de-o parte şi de alta a altarului. Fiecare din ele are nume individual: cea din stânga (nord) este proscomidia, cea din dreapta (sus) diaconiconul.
PATRON – Constructor şi deţinător de drept al pământului şi clădirilor unei biserici sau mănăstiri. El avea obligaţia de a întreţine edificiul şi pe slujitorul său. Avea cuvânt hotărâtor la alegerea preotului paroh, avea loc special în timpul slujbelor şi drept la înhumare privilegiată.
PAULINI – Ordin călugăresc specific regatului ungar.
PIATRĂ – Materialul de construcţie cel mai folosit în construcţia de biserici. Se foloseşte ca material brut, în compunerea zidurilor şi ca sursă de pregătit decoruri arhitectonice sau de- a dreptul artistice.
PIATRĂ FUNERARĂ – Se confundă uneori cu lespedea funerară, dar ea poate avea utilităţi mai complicate, fiind mai simplă ori poziţionată şi vertical, la capătul mormintelor.
PICTURĂ – Artă utilă decorului interior şi exterior al bisericilor, pe toate suprafeţele disponibile. Folosind în special fresca, apoi şi tehnica secco, a lăsat urme memorabile sau altele trunchiate de intervenţii justificate ori generate de iconoclasm reformat.
PIETRAR – Cioplitor în piatră.
PILASTRU – Element structiv vertical cu profile unghiulare.
PILON – Stâlp ori coloană masivă, destinat sprijinului unor elemente arhitectonice grele (tribună, turn, bolţi subterane).
PINACLU – Element decorativ de formă piramidal-alungită, cu rost accentuat decorativ.
PINION – Prelungire suplimentară, în afara coamei acoperişului, a frontonului triunghiular de clădire.
PISANIE – Inscripţie cu rost comemorativ, aflată în poziţie ostentativă sau discretă, care dezvăluie evenimente majore în evoluţia unei biserici (fundare, sfinţire, pictare, refacere etc.) şi implicarea unor ctitori, patroni sau donatori.
PISCINĂ – Bazinet practicat în sacristie sau în afara altarului, pentru spălatul mâinilor din preajma şi de după slujbă.
PÂNZĂ DE BOLTĂ – Suprafaţă interioară a unei bolţi delimitată de elemente structive (pereţi, nervuri).
PLAFON – Sistem de acoperire a unei componente de biserică în unghi drept faţă de verticala pereţilor. Obligatoriu de lemn, susţinut de grinzi acoperite cu panouri cu posibilitatea de a fi decorate. Alt termen, tavan.
PLAN – Conturul grafic orizontal al dispoziţiei componentelor unui edificiu religios şi al anexelor sale.
PLANIMETRIE – Studiul planurilor şi al redacţiei grafice ale unor edificii religioase.
PLOMBĂ – Intervenţie reparatorie ori întregitoare în economia unui edificiu sau decor religios.
POLIPTIC – Partea superioară a altarului bisericii catolice, compus din panouri mobile, de forma unor uşi de dulap, toate înzestrate cu icoane. Alt termen, retablu.
POMELNIC – Listă de donatori sau ctitori ai unui aşezământ ortodox care sunt menţionaţi continuu în cadrul unor slujbe la bisericile pe care le-au îngrijit.
PORTAL – Intrare monumentală într-o biserică, diferenţiată tocmai prin înzestrare arhitectonică şi artistică (retrageri succesive, timpane pictate ori sculptate, pisanii) în p. principal şi p. secundar.
PORTIC – Galerie acoperită deschisă pe o latură cu o serie de colonete şi arce.
PORŢI ÎMPĂRĂTEŞTI – Uşile centrale ale iconostasului.
POSTAMENT – Loc marcat special pentru instalarea unei componente arhitectonice sau decorative.
PREDELĂ – Baza pe care se aşează un altar (masa liturgică).
PREMONTRENSI – Ordin călugăresc foarte auster, organizat după regula Sf. Augustin.
PREOT ­ Slujitor şcolit şi investit al bisericii.
PRESBITERIU – Partea estică a corului rezervată numai clerului.
PRIDVOR – Spaţiul din faţa pronaosului.
PRIOR – Denumire specifică aplicată restrictiv numai anumitor şefi de mănăstiri catolice.
PRISTOL, vezi MASA ALTARULUI.
PROFIL – Conturul secţiunii unei realizări din piatră.
PROGRAM ICONOGRAFIC – Realizare picturală de ansamblu, supusă exigenţelor de cult, posibilităţii materiale a ctitorilor şi performanţelor artiştilor.
PRONAOS – Prima încăpere a unui edificiu ortodox complet, din faţa naosului.
PROSCOMIDIE – Nişă sau încăpere separată din stânga încăperii altarului, destinată unor activităţi speciale ale cultului.
PROVINCIE – Teritoriu geografic care identifică o formă de organizare a mănăstirilor nelegate de episcopate ori, prin extindere, a parohiilor. În cazul din urmă, echivalată cu dieceza sau episcopia.
PUSTINIC – Călugăr izolat de o comunitate monastică.
sus

R

RACLĂ – Cutie sau sicriu destinat conservării moaştelor unui sfânt.
REFECTORIU – Sală amplă, aflată în compunerea unui ansamblu monastic catolic, poziţionat cel mai des în paralel cu biserica, pentru a închide claustrul. Fără a se supune unor reguli arhitectonice stricte, el deţine mult mai multă lumină decât biserica, pentru a ajuta activităţile diurne din mănăstire. Serveşte şi ca sală de mese, motiv pentru care are bucătăria în vecinătate, iar la interior se instalează un amvon pentru lecturi colective de texte sacre.
REGISTRU – Bandă decorativă orizontală.
REGULI – Culegere de precepte care guvernează organizarea şi funcţionarea ordinelor monastice. În Occident, de obicei confirmate şi statuate prin acte papale.
RELEVEU – Formulă grafică de documentare a principalelor forme arhitectonice ale unei clădiri.
RELICVAR – Recipient destinat păstrării moaştelor.
RENAŞTERE – Artă şi arhitectură care a substituit-o pe cea gotică, marcând încheierea componenţei medievale a stilurilor.
RENOVARE – Operaţiune destinată să înnoiască componentele vechi, uzate ori degradate ale unor ansambluri religioase.
REPICTARE – Suprapunerea stratului vechi de pictură cu una nouă care are un grad diferenţiat de fidelitate faţă de cea anterioară.
RESTAURARE – Operaţiune complexă pornită de la identificarea corectă a componentelor vechi, selecţia justificată a celor care urmează să fie refăcute ori completate, apoi întregirea lor cu ajutorul unor soluţii tehnice compatibile cu cele anterioare, fără ca ele să fie contrastante ori nocive, aplicarea unor mijloace de conservare adecvate. Se justifică pentru valorificarea din contemporaneitate.
RETABLU – Panoul pictat sau sculptat care surmontează masa altarului.
RIPIDĂ – Evantai liturgic, folosit în cultul ortodox în prezenţa marilor ierarhi. În lumea catolică denumită flabelă.
ROMANIC – Stil şi artă conceput în Occident şi extins, până la sfârşitul secolului al XIII-lea şi în Transilvania.
ROTONDĂ – Edificiu religios cu planimetrie circulară, cu variante de rezolvare a altarului, prin abside exterioare sau interioare. Folosită aproape exclusiv în arhitectura romanică.
ROZASĂ – Fereastră circulară, divizată şi ornamentată, care decorează frontonul de vest al unor biserici, deasupra portalului.
ROZARIU – Şir de mărgele confecţionate din sâmburi, perle de lemn, ceramică, os, sticlă, mai rar metal, care servesc numărării rugăciunilor date drept canon pentru ispăşirea unor păcate. Alt nume, mătănii.
RUPESTRU – Amenajări de biserici prin săparea unor utilităţi specifice în materiale dure.
sus

S

SACRISTIE – Spaţiu auxiliar bisericii, aşezat de obicei la nord de altar, destinat păstrării veşmintelor şi inventarului liturgic, dar şi unor arhive.
SALĂ CAPITULARĂ – Spaţiu al unei mănăstiri catolice, de obicei înzestrat cu un altar sau chiar cu absidare, destinat întrunirii colegiului de monahi titulari, în frunte cu abatele sau stareţul.
SANCTUAR – Spaţiul din jurul altarului principal al unei biserici.
SARCOFAG – Amenajare funerară, de obicei supraterană, imitată după soluţii antice, de formă paralelipipedică, înzestrată cu decoruri.
SCARĂ – Utilitate arhitectonică de acces către zone înalte sau etaje. Realizată fie în formă liniară simplă, cu sau fără platforme intermediare de întoarcere, fie în formă spirală.
SCHIT – Mică comunitate monahală ortodoxă, cu drepturi sau recunoaştere de funcţionare limitată.
SCOTIE – Canelură concavă între două semibaghete ori alte elemente reliefate.
SCRIPTORIU – Spaţiu monastic folosit pentru redacţia, copierea şi legarea de carte manuscrisă.
SCULPTOR – Artist al reliefării pietrei sau lemnului.
SCULPTURĂ – Realizare artistică aparţinătoare unui stil, caracterizată prin prezenţa volumelor bi- sau tridimensionate.
SCUT FUNERAR – Pavăză cu însemne heraldice atârnată în bernă la crucea funerară a posesorului. Mai târziu reprezentat şi pe lespezi funerare.
SECŢIUNE – Desen grafic menit să redea componentele verticale ale unei clădiri sau detaliu de arhitectură.
SEDILĂ – Nişă din perimetrul altarului unei biserici catolice, destinată şederii unor clerici neimplicaţi direct în oficierea slujbelor. Decorată adesea cu arce sau picturi.
SEMN DE MEŞTER – Ideogramă sau monogramă folosită de un artist pentru a-şi semna lucrarea. Este specifică mai ales după secolul al XIV-lea.
SEMN DE PELERIN – Medalioane special confecţionate, scoici marine sau amulete care erau dăruite sau cumpărate la locuri de pelerinaj, purtate fiind vizibil de pelerini pentru a nu fi confundaţi cu vagabonzii. Descoperirea lor indică concomitent şi pelerinul şi locul unde s-a deplasat. Se întâlnesc în cămaşa de turnare a unor clopote sau ca inventar funerar.
SEMN LAPIDAR – Însemn grafic incizat, adesea nealfabetiform, care indică modalitatea de asamblare a unor pietre din componente arhitectonice mari, locul de amplasare ori volumul de lucru, pentru plăţi.
SFEŞNIC – Instrument de iluminat, dispunând de un suport cu picior şi cupă de prins lumânări.
SIMBOL – Însemn adoptat pentru a sugera prin imagine pictată ori sculptată o abstracţiune ori o realitate religioasă.
SOCLU – Partea inferioară a unei construcţii sau statui, marcată diferenţiat.
SPITAL – Loc administrat de mănăstiri.
STAREŢ – Şef al unei mănăstiri ortodoxe.
STATUIE – Element decorativ, din lemn, ceramică, piatră sau metal, destinat ornării unei biserici catolice ori anexelor ei. Nu se foloseşte în bisericile ortodoxe.
STAVROPIGHIE – Mănăstire ortodoxă subordonată direct autorităţii unui patriarh.
STĂREŢIE – Clădire din economia unei mănăstiri ortodoxe care adăposteşte locuinţa privată a stareţului şi utilităţi mănăstireşti.
STICLĂRIE – Materiale transparente şi translucide, folosite la ochiuri de geam, vitralii şi candele.
STÂLP – Element arhitectonic cu secţiune unghiulară, menit să sprijine o amenajare de înălţime.
STRANĂ – Bancă cu scaune multiple, departajate de rezemători intermediare şi spetează monumentală, destinată membrilor unui capitlu monastic sau marilor patroni laici ai bisericii.
STRATIGRAFIE – Succesiune de straturi de pământ amestecat cu alte materiale şi materii (var, piatră, cărămidă, mortar, cărbune etc.) care reflectă, în dispoziţie inversă, evenimentele cu consecinţe în istoria unei biserici. Aceiaşi s. poate fi şi relevată pe pereţii verticali.
SUTANĂ – Vesmânt specific călugărilor şi preoţilor.
sus

Ș

ŞARPANTĂ – Schelăria de lemn care susţine pantele acoperişului.
ŞINDRILĂ – Stinghie de lemn aşezată în sistem de solzi, care asigură exteriorul acoperişului şi protecţia de umiditate pluvială a bisericilor. A servit multor construcţii medievale de zid, împrumutându-şi formele decorative unora dintre ţigle.
ŞIRAG DE MĂTĂNII – Sâmburi, bile ori perle din os, ceramică sau lemn, noduri textile puse pe un fir, servind pentru numărarea rugăciunilor date pentru ispăşirea păcatelor. Folosit în lumea ortodoxă aproape exclusiv de persoane aparţinătoare bisericii. Alt nume, rozariu.
sus

T

TABERNACOL – Mică nişă sau construcţie de piatră amplă, decorată şi închisă cu o uşiţă din grătare metalice, destinată păstrării Euharistiei sau unor moaşte.
TABLOU VOTIV – Pictură interioară a unei biserici care înfăţişează pe ctitori în actul lor de donaţie.
TAINIŢĂ – Încăpere ascunsă folosită pentru depozitarea unui tezaur bisericesc sau protecţiei unor persoane prigonite.
TALPĂ – Soluţie în baza căreia se rezolvă elevaţia pereţilor unui edificiu religios. Poate fi amenajată special, în dezacord cu materialele aceloraşi pereţi (piatră seacă ori cu mortar, lut bătut, piloţi verticali, bârne transversale).
TAMBUR – Inel de construcţie care face legătura dintre regimul de înălţime al unui acoperiş şi cupola unei turle. Termen care desemnează şi o componentă de coloană realizată din mai multe bucăţi.
TAVAN – Soluţie de acoperire a unei componente de biserică, de obicei navă, prin bârne dispuse orizontal pe coama pereţilor verticali.
TÂMPLĂ, vezi ICONOSTAS.
TENCUIALĂ – Acoperire cu mortar simplu ori special a zidăriei crude, de piatră, cărămidă sau chiar lemn.
TETRACONC – Biserică al cărui plan dispune de patru lobi.
TETRAPOD, vezi ANALOGOGHION.
TIMPAN – Suprafaţa delimitată de lintelul unei uşi şi arcul de deasupra. TINDĂ, vezi PRIDVOR.
TIPOLOGIE – Modalitate de ordonare a edificiilor, ornamentelor sau inventarului liturgic, pe baza unor criterii formale.
TOR – Element convex, în forma unei semibaghete, destinat decorării unor componente arhitectonice.
TOREUTICĂ – Meşteşug de prelucrare artistică a bronzului şi argintului.
TORSADĂ – Motiv decorativ cu aspect de funie răsucită. TRAFOR – Decupaj sau impresie de decupaj produsă de forma mulurilor de la ferestre.
TRANSEPT – Spaţiu din biserică aflat între cor şi navă, cu planimetrie transversală faţă de ambele.
TRAPEZĂ – Sala de mese din mănăstirea ortodoxă.
TRAVEE – Unitate de boltă care dispune de patru puncte de sprijin.
TREFLAT – Plan de biserică cu trei abside racordate direct unele cu altele.
TRIBUNĂ – Galerie situată deasupra nivelului de călcare, la etaj, la vestul ori pe lateralele navei principale, destinată asistării la slujbă a unor persoane privilegiate sau instalării orgii.
TRICONC – Plan care foloseşte trei abside care se racordează la un careu central, nu direct între ele.
TRIFORĂ – Fereastră despărţită în trei sectoare egale.
TRIFORIU – Spaţiu din elevaţie, care asigură circulaţia dintre tribune.
TRILOBAT, vezi TREFLAT.
TRIPARTIT – Împărţirea de construcţie ori de decor în trei părţi egale.
TRIPTIC – Altar (retablu) compus dintr-un panou central, fix, şi alte două mobile. Alte termen, altar zburător.
TROIŢĂ – Cruce cu Răstignirea amplasată în afara bisericii, la răscruce de drumuri ori pe căi de comunicaţie.
TURLĂ – Componentă a unei biserici, la nivelul acoperişului şi independent de el, compus dintr-un tambur înzestrat cu un coif sau acoperiş piramidal.
TURN, vezi CLOPOTNIŢĂ.
sus

U

USTENSILE DE ALTAR – Totalitatea veselei (potir, pateră, aspergil, aspersorium, cădelniţă, vase pentru flori etc.) şi inventarului (cruce de altar, sfeşnice, etc.) necesar derulării slujbelor liturgice. Alt termen, garnitură de altar.
URSULINE – Ordin al călugăriţelor franciscane.
sus

V

VAGABONZI, vezi GIROVAGI.
VASE LITURGICE – Ansamblu de veselă care sunt subordonate oficierii slujbei: cuţit, pateră, pocal, lavoar, cană, linguriţă, monstranţă, acvamanilă, clopoţel.
VESMÂNTAR, vezi DIACONICON.
VEŞMINTE LITURGICE – Costumaţie specială şi complexă, cu nume şi utilitate precisă, care aparţine preoţilor slujitori: piaptăn.
VITRALIU – Geam de biserică compus din elemente de sticlă colorată care compun sau nu motive închegate.
sus

Z

ZID – Componentă primară a oricărei construcţii din material rezistent.
ZUGRAF – Desemnează pictorul de frescă sau icoane din perimetrul artei ortodoxe.

sus