Destine actuale
O restaurare cu şi fără consecinţe: biserica din Cicău (com. Mirăslău, jud. Alba)
Curajoşii care ar dori să înfrunte drumurile post-medievale care se îndreaptă către o retrasă localitate din judeţul Alba, vor avea surpriza să descopere această biserică medievală. De fapt, sunt mai multe surprize despre care se poate scrie. Cea dintâi este aceea de a te găsi în faţa unui monument declarat restaurat din mulţii bani risipiţi către arhitecţi şi executanţi, adesea mai lacomi decât competenţi, care s-au lopătat după 1990, timp de aproximativ un deceniu, unor „favoriţi”, „favorizaţi” ori pur şi simplu „flămânzi”. În cazul nostru, un gherman de la Timişoara s-a ocupat de căutarea unui nou look pentru biserică. Împlinindu-şi voia de lucru şi de prosperitate capitalistă necondamnabilă în termenii noii societăţi către care tindem, fără să o recunoaştem cu voce tare, omul şi ceata lui ne-au lăsat un monument care deja are probleme urgente. Se deschide şi aici dicţionarul în dreptul „restaurării de restaurare”, cum altfel decât tot în regim de urgenţă. Să punctăm întâi prin a scrie că toată problematica drenajelor a fost atât de „inspirat” proiectată şi pusă în operă, încât, în timp de doi ani, biserica l-a îmbolnăvit pe preotul paroh slujitor la ea. Este destul să te apropii de pereţii interiori, ca să constaţi fiorii umezelii nesănătoase. Dacă pentru trupul clericului efectul a fost atât de rapid, nu însemnează că pentru zidărie, apa va fi mai benefică. Când ridici privirea, constaţi că acoperişul cu şindrilă, corect în principiu, a fost expediat cu cele mai proaste materiale care s-au putut pune repede şi ieftin. Bucăţile, care ar fi rezistat câteva zeci de ani, de ar fi fost bine alese, tăiate la grosimi potrivite ori impregnate, s-au transformat în jalnice scofâlceli, ce par a fi mai curând de carton, decât din lemn. Pictura interioară, clar stratificată de două epoci, a rămas cu benzi de hârtie translucidă, care opresc, până la un punct, accelerarea fisurilor. La exterior, şi mai vajnic, inserţii ale restauratorilor de picturi murale ne-au lăsat dâre lungi, din care transpar motive decorative ce nu concordă deloc cu cele interioare. La periferia sanctuarului, un oculus de tradiţie romanică este atât de înnoit, încât ne întrebăm dacă nu cumva cel vechi, autentic, a dispărut pe undeva definitiv şi a fost subtilizat de sentimentul de vinovăţie al distrugătorului. În jur, singura amintire durabilă este bateria de spoturi luminoase, care însoţesc aleea sau luminează biserica. Dar, cum parohia nu a fost vreodată întrebată de poate plăti vreo factură de curent serioasă, ele cam stau degeaba. De ce ar fi în funcţie, pentru că, oricum, ca să ajungi la biserică este o adevărată aventură. Cimitirul, plin de pietre vechi, cu inscripţii chirilice, nu s-a socotit parte a ansamblului. Drept consecinţă, este cel puţin înierbat, dacă nu cu aspect de abandon oficial, în contrast cu biserica. Timpul a trecut şi un nou val de „interese” loveşte biserica de la Cicău. În programul foarte generos, care a ambiţionat la inscripţionarea monumentelor, judeţul a gafat multiplu, aşa precum s-a mai observat pe acest site. Buna intenţie s-a nămolit prin operativitatea unor incompetenţi, dar fericiţi consumatori de bani publici. În dreptul Cicăului nu s-a făcut excepţie. Primul însemn, din drumul principal, trimite către „biserica de lemn” a Cicăului, iar în panoul care s-a amplasat oricum foarte prost, în perimetrul vecin zidirii, în aşa fel încât să obtureze vederea din poartă, biserica are parte de o nouă „contribuţie” insolită, limitată suspect doar la varianta franceză a inscripţiei. Pentru traducătorii francofoni, şi doar pentru ei, biserica a fost „reformată”. Două instituţii de stat s-au implicat în a scoate monumentul din neant. Succesul este însă redus la mai puţin de jumătate. Oamenii din exteriorul comunităţii şi-au luat banii şi şi-au văzut de alte afaceri, prea puţin emoţionaţi de viitorul concret al locului. Nici o secundă nu s-a apelat la vreun localnic. De nu ar fi fost în măsură decât să întoarcă o lopată de mortar, tot s-ar fi cuvenit ca cineva să ştie de primeşte plocon de la străini înţelepţi. Cei din urmă n-au avut nici un panseu privitor la revenirea lor pe acolo, însoţiţi de europeni, cărora să le arate fălos, ce au realizat ei pentru ţărişoara lor. Cum am remarcat, ajungi greu acolo, fie din cauza drumului îngrozitor, fie pentru că te rătăceşti pur şi simplu pe uliţe. Dacă eşti acolo, nu şti unde să cauţi clucerul. Dacă îl găseşti, nu dai decât peste un administrator aproape înfrânt, care nu ştie ce să facă cu biserica în afara liturghiei, care nu prea are vreo relaţie cu primăria comunei, nu ştie ce s-ar mai cuveni făcut pe acolo, iar de ar dori să strige după ajutor, nu cunoaşte decât calea către sfânta arhiepiscopie, care … Iar dacă adaugi la faptul că principalul epitrop creşte porci lângă gardul cimitirului, că alea de acces este străjuită de urzici înalte, poţi trage concluzia că la Cicău a fost doar o mică vacă de muls, încă cu ceva potenţial, dar care, pentru comunitatea locală reprezintă mai puţin decât doi stâlpi de iluminat public.
Adrian Andrei Rusu
Lightbox Modal by VisualLightBox.com v3.1
