Decenii de-a rândul, istoria clădirii catedralei din Alba Iulia – oglinda cea mai strălucită a triumfului artei romanice din Transilvania şi din România actuală, a stat sub sentinţele de studiu formulate de către doi foarte mari istorici de artă, acum decedaţi. Virgil Vătăşianu a sintetizat, în viziune proprie, istoria aceluiaşi monument, dar numai pentru vremurile medievale (fig. 1)1. Întâmplarea a făcut ca lucrarea primului monograf critic, cu cea mai completă lucrare, respectiv a lui Entz Géza, să fi fost publicată cu un an înainte, dar În limba maghiară2. Aceasta a condus la situaţia În care opiniile celor doi autori, deveniţi academicieni, fiecare În ţara sa, să nu se confrunte, ci doar să se citeze reciproc3, dar simplu şi fără un dialog real. O lungă tăcere s-a aşternut apoi asupra istoriografiei monumentului. Inserţiile arheologului Radu R. Heitel, responsabil cu o bună parte din săpăturile organizate la faţa locului de către Direcţia Monumentelor Istorice din Bucureşti, nu au făcut decât să provoace confuzie, fără să aducă nimic esenţial la iveală. Formele de organizare ale cercetării, În bună parte moştenite şi astăzi, au cauzat adevărate dezastre pentru cunoaşterea monumentelor de la Alba Iulia. Datarea oscilantă şi partizană a rotondei din interiorul colateralei de sud a actualei catedrale s-a conjugat cu promovarea unei fantomatice şi deplin nedovedite „catedrale din faţa catedralei actuale” (fig. 2). A primit chiar şi denumirea de „catedrala Ia” – biserică sală cu absidă semicirculară, şi s-a datat „după 1018”4. „Substanţa” aceluiaşi zis monument era refăcută pe câteva frânturi de temelii (foarte nesigure şi de bănuit că fuseseră doar dărâmături cruţate În forma unor ziduri neglijente) ori negative de fundaţii (posibil de la mai multe clădiri diferite), la care nu se putea asocia nici o stratigrafie clară, nici vreun orizont de înmormântări anume, nici vreun nivel de călcare (aproape de neconceput), nici vreun grup de pietre profilate datate în acelaşi secol XI. În plus, în afara unei reconstituiri ipotetice, cu foarte multe linii de fugă şi al enunţului propriu-zis al pretinsei sale existenţe, ca în multe alte situaţii de prestaţie profesională, ale aceluiaşi arheolog, dosarul arheologic al zisului edificiu nu a fost văzut niciodată5. Să admitem că o asemenea inserare în istoria centrului eparhial de la Alba Iulia era cu totul neserioasă şi nu ar fi trebuit să fie urmată de consecinţe. Toate observările de carenţe (citări de tipul „caracter general”, „din păcate”), care ar fi îndestulat existenţa unui cortegiu de rezerve, nu au fost însă niciodată puse pe hârtie. În maniera tipică de lucru a istoriografiei româneşti, teza „catedralei din faţa catedralei” a fost făcută uitată de „înţelepţi”6, dar lăsată ca momeală pentru naivii care nu se împărtăşiseră de „metodele” lui Radu R. Heitel ori nu prea aveau habar de arhitectura ori istoria ecleziastică a vremurilor7. Atât autorul decedat, cât şi cei care au fost înclinaţi a-i da dreptate măcar prin rezumarea şi colportarea basmelor paragrafelor sale8, uitau încă un lucru elementar: o catedrală, mai puţin decât o biserică parohială ori capelă, nu se poate „plimba” de la un loc la altul, odată ce prestolul ei fusese sfinţit. La fel, dacă o altă biserică ar fi dublat catedrala, nici dispariţia ei nu ar fi fost uşor trecută cu vederea. Mai apoi, ar fi trebuit găsită o justificarea de funcţie, în cazul în care două edificii religioase s-ar fi aflat atât de aproape una de alta. Sunt doar câteva probleme care nu se pot descoperi comentate la cineva care priveşte doar în groapa sa cu pereţii şlefuiţi de un şpaclu şi habar n-are dacă un bolovan pe care-l ţine în mână vine de la un ancadrament, de la o ghiulea de tun ori este o simplă piatră de râu.
Sarkadi Márton este autorul unei
analize9 de o acribie benedictină, greu de văzut în istoriografia
românească de medievistică. Autorul a pornit de la voluntariat profesional, a
dobândit o poziţie oficială la catedrala din Alba Iulia, ca apoi totul să
isprăvească munca doar din pasiune şi conştiinţa datoriei faţă de monument, care
trebuia dusă până la capăt.
Colectivitatea din care face parte, nu l-a părăsit la finalul
antreprizei, ci a găsit resursele prin care să-i lase manuscrisul publicat În
condiţii foarte bune. Nu avem a comenta aici prestaţia sa. O oferim însă cu
grăbire leneşei istoriografii româneşti de artă, pentru a afla unde nu mai
există concordanţe şi noutatea se pronunţă cu vigoare. Detaliile sunt de urmărit
doar pe sursa istoriografică, nu din această prezentare. Dacă nu am reacţiona
astfel ar însemna aproape că despre ceea ce discutăm aici nu mai este în România
ori este o substanţă de studiu care ne este aproape străină. Planşa alăturată (fig.
3) face parte din volumul publicat În 2010, la p. 341. Fiecare icoană are un
număr cu câte o legendă, pe care o traducem ori doar o rezumăm. Fazele sunt, de
fiecare dată, marcate în culoarea roşie, în timp ce culoarea palidă delimitează
fazele încă inexistente.
1. Prima catedrală, din a doua
jumătate a secolului al XI-lea
2. Începutul construcţiei celei de-a doua catedrale, sfârşitul secolului al XII-lea
3. Construcţia vechii sacristii şi
a peretelui de sud, primul deceniu al secolului al XIII-lea
4.
Finalizarea absidei de sud şi ridicarea completă a peretelui de sud, al doilea
deceniu al secolului al XIII-lea
5. Lucrări la pereţii de nord şi
începutul demolării primei catedrale, a doua treime a secolului al XIII-lea
6. Ridicarea pilaştrilor
bazilicii, bolta absidei de nord, alte lucrări, al treilea deceniu al secolului
al XIII-lea
7. Bolţile navei principale şi a
colateranei de sud, începutul construcţiei turnului de nord-vest, deceniile
trei-patru ale secolului al XIII-lea
8. Lucrări la turnul de nord-vest
şi construcţia capelei alăturate, de nord, înaintea invaziei tătare
9. Lucrări la cornişa transeptului
de nord, prelungirea sanctuarului către est, deceniile cinci-şapte ale secolului
al XIII-lea
10. Construcţia turnului de
sud-vest şi a atriumului, terminarea boltirilor din colaterala de sud,
realizarea legăturii constructive cu palatul episcopal, deceniile 80-90 ale
secolului al XIII-lea
11. Construcţia sacristiei gotice,
între 1320-1368
12. Supraînălţarea etajelor
turnului de sud-vest, după 1370
13. Reconstrucţia sacristiei, cu
etaj şi legată de transept, secolul al XV-lea
14. Ridicarea capelei Lázói, ante
1512
15. Construcţia capelei Várday şi
a scării care comunică cu ea, între 1514 şi 1524
16. Construcţia coifului turnului
de sud-vest, 1545
17. Renovarea turnurilor faţadei
de vest, după 1612
18. Construcţia unei noi
sacristii, pe locul celei medievale, lucrări în zona faţadei de vest, prima
jumătate a secolului al XVIII-lea
19. Reconstrucţia sanctuarului,
modificarea închiderilor laterale ale transeptului, modificaări ale
interiorului, 1752-1758
20. Restaurări în toată zona
transeptului, sacristiei, capelei Lázói, 1907-1914
Adrian Andrei Rusu
1 Istoria artei feudale În
ţările române. I. Arta În perioada de dezvoltare a feudalismului. București,
1959, passim. Pentru orientare, vezi Indice, p. 965, sub voce.
2 A gyulafehérvári székesegyház.
Budapest, 1958.
3 Mai întâi, V. Vătăşianu,
Studii de artă veche românească şi universală. Bucureşti, 1987, cu tratarea
monumentului la p. 18 şi urm., şi citarea doar la bibliografia generală, de la
p. 155, apoi scurt, Entz G., Erdély épÍtészet a 11-13. században.
Kolozsvár, 1994, p. 40.
4 Întreaga rezumare a
contribuţiilor lui Radu R. Heitel, de un spirit critic mai mult Îngăduitor,
decât critic, împărtăşită acum la Daniela Marcu Istrate, Catedrala
romano-catolică „Sfântul Mihail” şi palatul episcopal din Alba Iulia. Cercetări
arheologice (2000-2002). Alba Iulia, 2008, p. 31-33 (pentru „catedrala Ia”,
avem doar p. 32).
5 Mai nou, s-a făcut şi afirmaţia
că întreaga documentaţie de cercetare, probabil iniţial depusă În instituţiile
care au asigurat angajarea arheologului, au fost complet văduvite de acelea.
Vezi Daniela Marcu Istrate, Catedrala romano-catolică „Sfântul Mihail”…,
p. 31, nota 93. În baza propriilor noastre opinii, socotim că operaţiunea de
„extracţie” (în termeni fără echivoc, „furt”) a fost săvârşită de către Radu R.
Heitel. Era o „boală” de care sufereau mulţi alţi „adevăraţi” oameni de ştiinţă
din România, chipurile pentru a-şi proteja drepturile de autori.
6 Nici unul dintre „greii”
istorici de artă ai catedralei nu au tresărit măcar la alineatele lui Heitel, cu
atât mai mult cu cât publicaţiile aceluia apăruseră pe când încă mai trăiau.
Nici o asemenea avertizare nu-i va împiedica pe consumatorii necritici de orice
fel de literatura pusă pe hârtie, să se metamorfozeze în curea de transmise
pentru povestea „catedralei Ia”.
7 Cu prima noastră reacţie
tipărită în vol. Alba Iulia. Între fondarea eparhiei şi capitala
principatului Transilvaniei. Alba Iulia, 2009, p. 47. Am mai adăuga că dacă
Radu R. Heitel fusese un înşelător viclean, greu de definit din punct de vedere
strict profesional, epigonii săi, arheologi ori nu, sunt de-a dreptul ignoranţi
şi insuficient de înzestraţi cu capacităţi de discernământ.
8 Daniela Marcu Istrate,
Catedrala romano-catolică „Sfântul Mihail”…, p. 32. 9 „s folytatva magát
a régi művet”. Tamulmányok a gyulafehérvári székesegyház és püspöki palota
történetéről. Budapest, Teleki László AlapÍtvány, 2010, 359 p. 
